Ce se întâmplă când îți închiriezi garsoniera unui cuplu

Dacă întrebi un chiriaș, o să-ți spună că proprietarii sunt niște maniaci cu acte-n regulă, dar care din motive neștiute sunt lăsați să umble liberi și să dețină bunuri imobile pe care să le pună în circulație, pentru consumul public. Proprietarii au plăcerea de a răscoli fără milă în viețile chiriașilor lor și se prezintă cu cereri absurde și umilitoare către aceștia. Un singur lucru îi umanizează: proprietarii cred cu tărie, împotriva tuturor evidențelor ce-i împresoară, în iubirea monogamă, până la adânci bătrâneți. În consecință, doar în funcție de ea vor să-și facă planuri pragmantice și să închirieze cu succes, și caută cu înfrigurare cuplul căruia să-i lase casa pe mână. Sunt eu singura care vede cum relațiile sentimentale, cu acte semnate la primărie sau fără, sunt aceste instituții instabile? Iubirile se fărâmă des, recompunându-se apoi în alte combinații strălucitoare, și tot așa. Cu toate astea, proprietarii cu apartamente de închiriat se comportă ca niște bătrânele romantice, și caută doar cupluri; la polul opus, ceilalți pretendenți sunt demni de toată neîncrederea și tratați ca atare. Toate bune, doar că și bărbații singuri fără casă trebuie să stea undeva. Și aici intervin problemele.

În calitatea mea de chiriașă, știu care îmi este valoarea pe piață, în funcție de cum mă prezint. Pentru a inspira încredere, trebuie să mă arăt stabilă și împlinită în dragoste. Așa că atunci când văd un apartament, e musai să-l am lângă mine pe prietenul meu sau aduc un alt bărbat cu care pretind că am o relație pe vecie, să zicem un văr căruia o să-i tot culeg insistent scamele de pe cravată, demonstrând prin astfel de clișee (deja fumate, dar numai bune pentru un proprietar) că avem planuri de viață până când moartea ne va despărți. Când vede un cuplu, proprietarul se liniștește și crede, bazându-se pe mai nimic, că o să-i fie bine. Și că, dacă iubire pe moment e, restul, adică comportamentul civilizat și calitatea de bun platnic, o să vină de la sine. De parcă doi oameni care se iubesc reprezintă cea mai credibilă formă de asociere umană. Niciun proprietar nu pare să-și amintească faptul că multe căsătorii sunt ca vai de ele, iar un cuplu, care e chiar inferior din punct de vedere administrativ unei casnicii, prezintă doar o garanție firavă. Nu. Cuplurile reprezintă viitorul luminos și gata. Agenții imobiliari, aceste personaje lustruite în bătălii de metropolă și de care toată lumea implicată încearcă să se ferească, contribuie la miraj. Ei se bucură ca niște copii când prind în plasă un cuplu, pentru că știu că proprietarilor o să le lucească ochii la auzul unei asemenea plești, și o să bage mâna mai cu râvnă în buzunarul de la spate, pentru a scoate comisionul, altfel nesigur.

Când însă îmi iau rolul de proprietar în primire, desigur că știu legenda urbană. Denumirea de chiriaș ascunde de fapt o bandă dezorganizată de sălbatici, cu un singur gând: cum să se sustragă plăților și să distrugă mai cu foc, prin mijloace specifice, sângeroase, locuința în care stau temporar. Dar din postura asta încerc să-mi păstrez cumpătul (Keep calm and rent your flat), și să nu întrețin ridicolul de a paria pe dragoste. Așa că acum îmi iau revanșa. Dau anunț că închiriez și mă sună o armată de agenți imobiliari care, dacă au un cuplu, îmi comunică lucrul ăsta ca și cum tocmai au făcut un ou de aur. Dacă nu, tot ei încep să mă tatoneze cu sfială, lucru care îmi arată mie de câte ori s-au prezentat la o vizionare cu chiriași de mâna a doua, și au fost respinși. Ca să nu mai pățească și cu mine așa, agenții mă obligă să-mi clarific încă de la telefon poziția. Sunt întrebată, destul de des, ce cred despre cetățenii turci. Desigur că tentația să răspund că îi consider niște bărbați aprigi și arătoși, deși cam tradiționaliști și deci nu prea pe genul meu, e mare. Dar, lăsând bancurile deoparte, întrebarea lor înseamnă de fapt așa: ești de acord tu, proprietăreasa, ca un cetățean turc să viseze vise musulmane pe canapeaua ta, să meargă la toaleta ta pentru diverse nevoi turcești, să gătească la aragazul tău cu mâinile lui otomane și să folosească zilnic dulapul tău, pentru hainele lui made în Turkey? Răspund mereu că, dacă turcul plătește tot ce trebuie și nu-mi chinuie vecinii, e binevenit. La celălalt capăt al firului, rumoare. Apoi, bucurie. De obicei, mai sunt chestionată cu mănuși ce părere am despre femeile singure (bună, independența e ceva mișto), despre două fete studente (bravo lor, să vină la mine) sau, și mai și, un bărbat singur (să-l țină Dumnezeu sănătos). Îmi închipui că nu am primit până acum vreun telefon de la doi bărbați care vor să stea împreună în chirie nu pentru că nu există așa ceva, ci pentru că nici măcar nu au curajul să încerce să înduioșeze un proprietar dornic de un cuplu hetero; au înțeles și singuri că, în cazul lor, trebuie să găsească altfel de aranjamente, care să le protejeze/accepte intimitatea.

În concluzie, fiecare proprietar cu o locuință de închiriat vrea să închirieze unor îndrăgostiți nebunește. Și dacă nu corespunzi, mai bine faci credit și îți iei casa ta, căci marea majoritate a proprietarilor sigur nu te vrea. N-au încredere că nu le vei râcâi dinadins mobila cu unghiile, ca scos din minți, că nu vei face convorbiri lungi pe fix în Brazilia pe care ai de gând să nu le plătești vreodată, doar pentru că te plictisești, și că nu te vei da în spectacol pe la 4 dimineața, pentru că ești un ciudat. Bineînțeles, se știe că un cuplu n-ar face niciodată așa ceva.

O puteți găsi pe Sana Nicolau și lawww.sananicolau.ro